duminică, 1 august 2010

Jocul linistea.

Jocul.
Pe vremea când eram copil                                                                 
jucam adesea -liniştea-
pentru a vedea cine rezistă să tacă mai mult timp
întotdeauna câştigam jocul
asta pentru că niciodată nu aveam ce să spun
cuvintele lor erau mari în comparaţie cu necuvintele mele
niciodată aceeaşi cu cei ce vorbeau
unui om ce alegea rolurile atent  îi scapa din vizor ca exist şi eu
ei primeau roluri principale  pe când eu eram un figurant surdo-mut
mă uitam copilă fiind cu ochi goi cum se jucau şi se-mpingeau
detaşată de ei, un fel de sferă într-un pătrat mare
niciodată nu inţelegeam de ce eu nu am un loc doar al meu
iar când ajungeam în locuri noi mă alungam eu singură
fugeam speriată ca voi da peste aceeaşi gălagie asurzitoare
















ţin minte că îmi plăcea să lansez baloane şi-mi imaginam  cum intr-o zi voi avea ceva de spus  iar atunci ei vor fi nevoiţi să tacă 
aceeaşi fiind şi-acum cu tot atatea de spus, mi-e dor de jocul în care lansam baloanele.
sunt sigură că macar un balon a ajuns acolo unde trebuia sa ajungă
acolo unde şi eu voi ajunge
undeva unde un ceva va fi al meu si doar al meu.
astăzi nu am nevoie ca ei să asculte
pentru că învăţ încetul cu încetul să îi dau voce personajului meu surdo-mut.



No one cares when you´re out on the street
Picking up the pieces to make ends meet
No one cares when you´re down in the gutter
Got no friends got no lover


Placebo (For what it's worth).


Astăzi am lansat din nou baloane , am fost aceeaşi ca şi atunci, doar că de două ori mai iubită de către mine.

10 comentarii:

Virtualkid spunea...

povestea ta mi-a amintit felul in care ma adormea mama mea: ma indemna sa ascult "tzincul pamantului".
nu stiu sa spun ce este aceea, dar, imi amintesc cu mare drag de mama mea.

. spunea...

deep and touching. stii, uneori tacerea e mult mai expresiva decat toate cuvintele pe care le-ai putea rosti.

. spunea...

p.s. sper (desi din cate te-am citit in ultima vreme nu se confirma..) ca esti bine. :)

Boddah spunea...

mie îmi plăceau baloanele umplute cu gaz, că de fiecare dată când le dădeam drumul nu se mai întorceau.şi le priveamm, mă holbam la ele, până când se transformau într-un punct.şi punctul se stingea şi el pe cer.
ca să vezi cât de puţine pătrunde ochiul uman...

eu cred că personajul tău surdo-mut îi va pune la perete, cu un răget fantastic.aşa trebuie să fie.

Drumul Eroului spunea...

Tare frumos scri Sandra.Cu atata blandete si gingasie alegi cele mai potrivite cuvinte. Mi-am aminti si de un vechi proverb care una cam asa : "Zece persoane care vorbesc fac mai multa galagie decat 10.000 care tac"

Bogdan spunea...

Sandra, mami ! ...suntem cu totii singuri in fata vietii, asa ca drumul ramane sa ni-l construim singuri... ma bucur ca balonul tau si-a luat incet zborul spre cer si e pe cale sa isi spuna cuvantul sau ! esti pe calea cea buna, chiar si asa, RAR, cand vrei tu doar :) Te imbratisez cald >:D<

mariaallexandra.blogspot.com va astept aici spunea...

chiar imi place..

Celestine Mihaela spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Celestine Mihaela spunea...

Sper ca ai citit ce ti-am scris.

Te imbratisez

Purpur de Miozotis spunea...

Sandra,muţenia ta ia forma lunii,între ne-stele...