duminică, 11 iulie 2010

Subducţia umărului nesprijinit.



Să nu crezi că nu observ cum umerii mei sunt din ce în ce mai goi, şi-au luat libertatea de a nu mai fi atinşi de ei doar pentru că au uitat cât timp a trecut de când au fost unicul tău sprjin.

Ei niciodată nu au fost tu şi viceversa.
             Acum ei sunt tu.
                Iar tu eşti ei.
                    confuz
                     difuz
                     infuz.
                  
Cert este că  nu au suportat atâta greutate de gânduri şi atâtea sărutări în care dumnezeul asta a uitat întotdeauna să-şi   facă simţită prezenţa...


                                                          Andrei Andrei,...doar tu ştii  de câte ori m-ai omorât.


Îmi ţiuie capul în acorduri de retragere-oboseală  de la  atâtea  autodiscuţii  ce niciodată nu duc înspre ceva bun, eu singură  mă propulsez în molohul agoniei şi aştept ca cea mai Sandra dintre Sandre să mă salveze ,însă nostalgicele Sandre se retrag în momentul în care  întind mâna pentru a fi salvată, şi asta doar pentru a nu continua războiul continuu dintre mine şi mine, cei doi poli diferiţi care însă, nu par a se atrage niciodată.

Nu vreau să înţelegi greşit, tocmai pentru că eu o fac!,zâmbesc involuntar şi forţat  cu o durere acerbă la nivelul maxilarelor care cel puţin *odată* ştiau cum să  *îţi *zâmbească,  şi asta doar pentru a trăda suferinţa şi pentru a-mi ascunde ruşinea că niciodată nu am avut curajul necesar de a mă înţelege şi ajuta.

Nicicând mai niciodată decât acum şi viceversa, zâmbetele mele care defapt nu sunt ale mele le-am împrumutat din buzunarul gecii de iarnă în care mi-ai lăsat primul bileţel cu un Te iubesc mare şi cu un scris impecabil.
Încă îl mai am, niciodată nu încetez să mă întreb de ce după Te iubesc-ul acela ai pus o virgulă şi nu un punct. Probabil ai vrut să pun eu punctul, dar se pare că mi-ai luat-o cu mult înainte...


 Prăpastia dintre mine şi mine este o mare prăpastie de dor, în care dragul meu, un sărut de-al tău ar umple totul cu  fericire, care însă ştiu că ar fi scurtă.
... pentru a ajunge la acea fericire ar trebui să îmi calc în picioare demnitatea şi toate promisiunile făcute de-a lungul timpului, pe care însă nu vreau să le încalc...
Preţul ar fi mult mai scump decât scurta clipă de falsă fericire.



Abstrusele mele gânduri sunt *încă*la stadiul în care desenam de zori entuziasmaţi nişte amărâte de flori urâte, dar agfacolore. Un fel de toate-au început cu tine terminându-se *tot* la tine, şi atât...



                                                                                                 Mi-ar face mare plăcere sa fac cunoştinţă cu mine, într-o zi.


8 comentarii:

Unknown spunea...

parca te unge la suflet cuvintele astea, dar tot odata iti transmite cat zbucium interior se afla in persoana care le-a scris.
frumos.

Unknown spunea...

totodata*

Maddu Madd gets mad spunea...

Da, Madalina ma numesc.
Imi pare bine ca ti-a placut.
Astazi m-am uitat la un film horror, dar nu am apucat sa-l vad pana la final, lucru pe care o sa-l fac in seara asta. Daca iti plac filmele de acest gen, iti propun sa vizionezi si tu filmul si sa-mi spui ce parere ai despre el. Filmul e : The Fourth Kind. O seara buna! Te-am pupat .

. spunea...

Impecabile emomotii, si modul cum le-ai asternut. Imi pare rau sa te vad inca trista... ce-i drept e o nostalgie ciudata care vibreaza in aer in ultimul timp.. Ai grija de sufletul tau >:D<

T. spunea...

randuri ce transmit melancolie, tristete. dar e normal, fiecare din noi trecem prin starile astea, o data de doua ori, zilnic. si indiferent cat de puternica ar parea invaluirea sufletelui nostru de starea aceea de tristete,continuam pentru ca ne dorim fericirea atat timp cat traim. mereu imi aduc aminte de o fraza pe care o soptesc urechilor, atunci cand reusesc sa transform momentele din viata mea intr-un strop de fericire:
' Here i was, living the life, what could be better than that ? '

Boddah spunea...

povestea asta parcă am mai auzit-o,prin cioburi sparte,poate,şi obişnuia să mă doară şi pe mine,cândva,dar vreau să cred că am făcut cunoştinţă cu mine(ceea ce nu echivalează cu a mă cunoaşte pe mine) şi că învăţ să intru în pielea personajului pe care nu ştiu cine m-a pus să îl port o viaţă întreagă pe...umeri.

Purpur de Miozotis spunea...

durerea ta se volatilizează pe măsură ce îţi descoperi fiecare părticică după sunet.
şi atunci chipul îţi va sta limpede la concentrarea ochilor lui;te va salva mereu..

îţi mulţumesc!

Anonim spunea...

imi place foarte mult cum scri...si cuvintele sunt atat de incarcate de sentiment...succes in continuare

O zi faina sa ai! hug