raiul sigilat.

Mi-am cusut interiorul în raiul tău.Ce păcat că unde nu se trăieşte se moare.

Casa ta e un fel de rai abracadabrant unde niciodată nu se trăieşte,se moare.


În loc să crească suflet a crescut mizerie.
A-ban-don. A-ban-do-na-re. A-ban-do-nări. 


Nu-i de mirare că sufletul îşi dă în judecată compoziţia chimică. Ce te faci cu un gram de iubire, un kilogram de ură şi alte cincizeci de kilograme de nepăsare? nu se mai suportă gramele cu kilogramele...Aici este partea unde asistăm cu neputinţă şi tot aici ,partea în care cădem frânţi şi dezgoliţi de noi...


Nu se potrivesc multe părţi din puzzle, însă fata de pe scaunul rotativ  priveşte cu acalmie cum toate celule luptă între ele şi nu mai încap unele de altele.
Serotonina este de negăsit iar neuronii se pregătesc pentru marele ''suprem'', căderea.
Egalul problemelor adunate îl reprezintă însăşi Prolactina în exces...


Suntem partea abandonată de propriul nostru trup.
Unde să mai pui că şi doare al naibii de tare să vezi cum toate zidurile care le-ai ridicat pentru a te proteja de ei se dărâmă?...şi unde să mai pui când tot ce ai crescut a decis să moară?...şi unde să le mai pui când la suflet nu le mai poţi pune?
Unde cauţi ceva ce nici măcar nu ai pierdut?Unde cauţi ceva ce nici măcar nu ai avut?


A-ban-don...


Ceea ce ieri mă ajuta astăzi mă desfinţează...Dumnezeule,nu ştiu cine eşti însă ştiu ce nu eşti!


Întotdeauna am ştiut că...
Teama mea este împărţită în mod egal cu cei patru pereţi ai camerei,aceaşi cameră ce mă suportă de ani de zile,pereţi nu şi-au schimbat albul,colecţia mamei de farfurii continuă să fie de un alb imaculat,patul stă în acelaşi unghi  prost poziţionat de ani întregi,însă eu nu mai sunt Sandra....aici s-au pierdut multe şi nu am cum să uit anii întregi care i-am pierdut uitându-mă la aceeaşi pereţi albi şi goi condamnându-i de ce nu se schimbă.








Sandra avea doar  15 ani şi gândea astfel:


Şi suntem învăţaţi să călcăm cu grijă să nu ne trezim demonii
Suntem mai sus de noi hotărâţi să ne eliberăm de cei ce ne-au abandonat
Dar inevitabil,lăsăm urme să nu uităm drumul de unde am pornit
Însă ne pierdem prin dedesupturi
Interiorul nu e atât de bine sigilat şi primim vizite nepotrivite
Dar suntem învăţaţi să îi servim cu vorbe frumoase şi să le zâmbim oftând
Celor ce ne-au fost şi nu ne mai sunt.






Casa mea e un fel de ''Mai treci din când în când şi pe aici.''...


Astăzi mi-am pierdut pe nu ştiu unde raiul şi nici nu m-am mirat când m-am împiedicat de mine şi am dat de altcineva.

să n-aveţi habar cum e să îi simţi din nou pe cei ce au uitat drumul spre casa ta.

celor ce au uitat să mai treacă şi prin mine.




Cum să uităm că am murit de atâtea ori?...