marți, 16 februarie 2010

Virgulă exclamativă!

E ca şi cum unui om al străzii i s-ar lua hainele de pe el, practic ar înnebuni de supărare şi de frig. Lucrurile materiale pentru ei contează, că doar atât au.(lucruri materiale, adică hainele, se subînţelege)
E ca şi cum o mână de oameni şi-ar da viaţa pentru patrie şi lumea ar rămâne tot la fel de nemulţumită şi indiferentă.
E ca şi cum un suflet ce iubeşte sfârşeşte în tăcere. Dar lasă...
                                                                                    
                                                           


                     Şi of nu mai oftez că of oftez degeaba!

Nu săruţi mână care-ţi dă de mâncare
Nu priveşti ochii care te privesc
Nu iubeşti ceea ce te iubeşte
Nu ai nevoie de ceva ce nu îţi lipseşte

Simple constatări
Într-o lume atât de superficială nici măcar poezia mea nu îşi mai cere rime
Sunt omul ce ascultă, tace şi suportă
Nu am nevoie de propoziţii culte şi cuvinte grele pentru a mă înţelege
De ani de zile fac aceleaşi greşeli, înlocuiesc simplul cu greul
Cerul nu-şi cere metafore pentru a *personifica* stelele
Precum nici gândul meu nu îşi cere un alt gând
În lucrurile grele sunt decât o mulţime de lucruri uşoare
Nu am cerut să mi se explice fenomenul de ''creştere'' a sufletului
Ştiu că sub masca asta pe care mi-am creat-o se ascunde un om pe care nu îl cunosc
Uneori stau sub masă şi-mi masez tâmpla sau îmi muşc degetele a confunzie şi a dor
Altădată stau cu capul sprijinit de umărul lui Dumnezeu şi încetez a mai căuta răspunsuri
Uneori mai şi cad, mai  mă şi ridic, mai şi rămân suspendată, mai şi cedez
Viaţa mea e plină, unde mi-a stat iubirea mi-a stat şi frica, unde mi-a stat trecutul mi-a stat şi prezentul,unde mi-ai stat tu mi-am stat şi eu
Însă simpla constatare e că nu înţeleg de ce unii cred că sufletul e precum o uşă pe care se intră şi se iese când vrea
Gândul meu trist cere somn şi ascultare.

3 comentarii:

Bogdan Oancea spunea...

You wish you knew what to say...here it is on the last line...

Eu
nu regret,
c-am adunat in suflet si noroi-
dar ma gandesc la tine.
Cu gheare de lumina
o dimineata-ti va ucide-odata visul,
ca sufletul mi-asa curat,
cum gandul tau il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plange mult atunci ori vei ierta?
Vei plange mult ori vei zambi
de razele acelei dimineti,
in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:

'Nu stii,
ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi ?!'

...Blaga said.

Song for a mournin' soul:

http://www.youtube.com/watch?v=T9kEYKo4TS4&feature=related

Mr. Mathers spunea...

Sufletul nu se hraneste cu mancare,nu se odihneste prin somn si nu moare atunci cand murim.De aceea sufletul ramane cel mai de pret lucru,pentru ca sufletul suntem noi.Sufletul nu are instincte,nu se comporta ca un animal,nu vrea decat liniste.Sufletul e confuz,sufletul nu vede si nu percepe cum ar fi normal sa priceapa,si totusi,vina nu ii apartine.Noi nu sarutam mana ce ne hraneste,noi nu privim ochii care ne privesc,noi nu iubim oamenii care ne iubesc si prin urmare,nu avem nevoie de ce nu ne lipseste.

IfeelSoDifferent spunea...

"Ar trebui pus un gratar la intrarea in orice suflet. - Ca sa nu se bage nimeni in el cu cutitul." Daca am face asta, oare am mai gusta din scurtele, dar profundele momente de fericire? Oare daca am oferi sufletului nostru doar sentimente si fiinte selectionate dintr-o lista pe care se afla doar fiinte care nu ranesc , care nu distrug, care nu seaca, am mai putea trai momente spontane si pline de farmec. Consider ca asa cum momentele de fericire ne indulcesc , la fel si momentele de cumpana si de durere ne intaresc existenta. In fond si la urma urmei totul se echilibreaza. Sufletul se lipeste de propriul tau trup, dar la fel de bine se poate contopi cu trupul fiintei careia i-ai dat viata ta.