Abnegarea diapozitivelor fericite

Încep prin a-mi roade obsesiv unghiile, etapa a doua se anunţă mult mai interesantă, îi voi avea spectatori pe demonii din mine care mă vor încuraja să mă arunc de la cele mai *înalte înălţimi*, cât despre a treia etapă îmi voi rezerva dreptul de a nu vă spune prea multe...eu chiar nu ştiu câte morţi poate sa moara un om...

Am spus eu că certurile astea sunt nişte metastaze dureroase care nu omoară o fiinţă, ci două. Niciodată nu am ştiut cât de departe e un ''vreau să ajungem departe'', pentru mine departele e undeva între graniţa fericirii şi a uitării de sine...

Astăzi mi-am lăsat toate armele pe masă, te-am privit adânc şi sincer, aşa cum îţi place ţie...
m-am dezbrăcat de mine, te-am lăsat să mă penetrezi cât se poate de adânc, iar la sfârşitul zilei  am fost nevoită să-mi expulsez din uter stadiul meu de exuviu, de exuviu trist... Pe scurt, noi ştim cât de fericită a fost ziua, şi cât de tristă a fost noaptea... dar trecem noi peste asta, suntem obişnuiţi... aşa cum suntem obişnuiţi să naştem copii trişti, şi să le reprosăm constant că fac idioţenii... Relaţia noastră e o mare de copii trişti. Eu doar vreau să şti că azi, 11 mai 2010 s-au schimbat toate.


 __________________________________________________________________________
Am dat de postarea asta. nu stiu despre ce e vorba.
 Mi-am uitat povestea si trecutul.
Am captusit atat de bine intamplarea incat nici macar nu stiu unde am lasat foarfeca,
pentru a desface tot.